La aproape 44.

Mă surprind adeseori implicându-mi sinele în descifrarea sensurilor cuvintelor atunci când citesc, a sensurilor mesajelor transmise de imagini întâlnite oriunde-aiurea (fie că-i strada oraşului în amiaza-mare, fie că-i firma de deasupra magazinului sau reclama “blincuitoare” de pe internet), ori mă surprind uitând de mine atunci când ascult ştiri şi, de regulă, certurile semenilor mei; îmi surprind deodată implicarea atunci când lecturez discuţii pe forumuri – mecanismul meu de dreptate oscilându-şi indicatorul spre unul sau spre altul dintre punctele de vedere acolo exprimate; mă mai surprind trăgând concluzii, etichetând şi anticipând consecinţe, efecte ale acţiunilor sau nonacţiunilor oamenilor ori a evenimentelor nonumane.

În fine, mă surprind într-un vârtej de sentimente şi gânduri, într-un vârtej care nu-mi aparţine – sufletul tânjindu-mi după ALTCEVA decât cele din juru-mi.

Mă uit atunci peste toate şi mă întreb: e Lumea oarbă ? Suntem atât de robiţi de aspectul material şi concret al celor înconjurătoare, deşi ACUM e la modă ca TOŢI să proclamăm sensibilitatea, dragostea, iertarea şi puterea de a aprecia frumosul ? Ce ni se întâmplă ? Ce mi se întâmplă ?

Lumea este pe marginea prăpastiei. Dar nu deasupra ei, ci agăţată de un singur deget deasupra hăului. Chiar nu vedem …încă ? Nu-şi au rostul toate planurile noastre pentru viitor – aşa cum am fost dresaţi să îl vedem; nu-şi au rostul zbaterile pentru construirea unor alte destine bazate pe sisteme ştiinţific născute; nu-şi are rostul măcinarea noastră zilnică în lupta de a avea o viaţă mai bună şi întemeindu-ne dorinţa pe minciună. Pentru că minciună este acolo unde avem senzaţia că dacă vom face asta sau asta (în afara luptei cu necunoscutele sinelui), ne vom împlini vrerea şi vom dobândi satisfacţia, liniştirea dorinţei şi fericirea.

Gândurile acestea mă însoţesc în contemplarea fiecărui episod din viaţa mea în ultima vreme. Încă nu am atins stadiul în care să am lacrimi de fericire pentru aceste gânduri; poate pentru că nu sunt încă pure şi oscilez – fără să vreau – între propriile mele dorinţe de muritor păcătos şi dorinţa de Eliberare. Lacrimile mele sunt, deocamdată, simptomul unei tristeţi nostalgice, uneori neputincioase.

Cred că inteligenţa peste o anumită limită este o însuşire cu două feţe; depinde de noi dacă o facem dar sau …har. Cunoaşterea – desigur, ştiinţifică – ucide harul dacă îi cazi rob. Cred că deschiderea inimii te eliberează de împotmolirea în cadre fixe, rigide – însă, desigur, nu-i aşa ?, explicate ştiinţific.

Suntem nişte omizi aparte, din care numai uneori ies fluturi.