La aproape 44.
Mă
surprind adeseori implicându-mi sinele în descifrarea sensurilor cuvintelor
atunci când citesc, a sensurilor mesajelor transmise de imagini întâlnite
oriunde-aiurea (fie că-i strada oraşului în amiaza-mare, fie că-i firma de
deasupra magazinului sau reclama “blincuitoare” de pe internet), ori mă
surprind uitând de mine atunci când ascult ştiri şi, de regulă, certurile
semenilor mei; îmi surprind deodată implicarea atunci când lecturez discuţii pe
forumuri – mecanismul meu de dreptate oscilându-şi indicatorul spre unul sau
spre altul dintre punctele de vedere acolo exprimate; mă mai surprind trăgând
concluzii, etichetând şi anticipând consecinţe, efecte ale acţiunilor sau
nonacţiunilor oamenilor ori a evenimentelor nonumane.
În
fine, mă surprind într-un vârtej de sentimente şi gânduri, într-un vârtej care
nu-mi aparţine – sufletul tânjindu-mi după ALTCEVA decât cele din juru-mi.
Mă
uit atunci peste toate şi mă întreb: e Lumea oarbă ? Suntem atât de robiţi de
aspectul material şi concret al celor înconjurătoare, deşi ACUM e la modă ca TOŢI
să proclamăm sensibilitatea, dragostea, iertarea şi puterea de a aprecia
frumosul ? Ce ni se întâmplă ? Ce mi se întâmplă ?
Lumea
este pe marginea prăpastiei. Dar nu deasupra ei, ci agăţată de un singur deget
deasupra hăului. Chiar nu vedem …încă ? Nu-şi au rostul toate planurile noastre
pentru viitor – aşa cum am fost dresaţi să îl vedem; nu-şi au rostul zbaterile
pentru construirea unor alte destine bazate pe sisteme ştiinţific născute;
nu-şi are rostul măcinarea noastră zilnică în lupta de a avea o viaţă mai bună
şi întemeindu-ne dorinţa pe minciună. Pentru că minciună este acolo unde avem
senzaţia că dacă vom face asta sau asta (în afara luptei cu necunoscutele
sinelui), ne vom împlini vrerea şi vom dobândi satisfacţia, liniştirea dorinţei
şi fericirea.
Gândurile
acestea mă însoţesc în contemplarea fiecărui episod din viaţa mea în ultima
vreme. Încă nu am atins stadiul în care să am lacrimi de fericire pentru aceste
gânduri; poate pentru că nu sunt încă pure şi oscilez – fără să vreau – între
propriile mele dorinţe de muritor păcătos şi dorinţa de Eliberare. Lacrimile
mele sunt, deocamdată, simptomul unei tristeţi nostalgice, uneori
neputincioase.
Cred
că inteligenţa peste o anumită limită este o însuşire cu două feţe; depinde de
noi dacă o facem dar sau …har. Cunoaşterea – desigur, ştiinţifică – ucide harul
dacă îi cazi rob. Cred că deschiderea inimii te eliberează de împotmolirea în
cadre fixe, rigide – însă, desigur, nu-i aşa ?, explicate ştiinţific.
Suntem
nişte omizi aparte, din care numai uneori ies fluturi.
