(24 ianuarie)
Ziua Unirii. Nu mai simt Sărbătoarea ca la vârsta minunatei mele copilării. Mi-e dor de vremurile acelea în care bunicii mei se bucurau de atmosfera specială a zilelor de sărbătoare religioasă sau istorică, transmiţându-mi un respect magic faţă de acestea.
Toată lumea era veselă şi bine îmbrăcată. Rudele, vecinii şi prietenii se adunau în grupuri gălăgioase, vorbind în acelaşi timp, râzând şi cinstindu-se cu un pahar de vin, ferindu-se să critice regimul – lucru pe care nu-l înţelegeam, cu atât mai mult cu cât ştiam că fiecare avea motiv de răzvrătire. Aflam fără voie, de la Radio Europa Liberă, că oamenii erau nemulţumiţi de viaţa în România. Pe la vreo şase ani, auzind chiar cu urechile mele că un individ ar fi spus că preferă viaţa din lagărele din Italia pentru imigranţi în schimbul celei din România, m-am mirat mult… Nu ştiam ce vrea să spună pentru că nu vedeam ce mi-aş fi putut dori în plus faţă de ceea ce aveam. Şi mi-am împărtăşit nedumerirea faţă de vecina de peste drum, mama uneia dintre tovarăşele mele de joacă. Stăteam agăţată de balustrada podului care traversa şanţul de la marginea drumului şi, legănându-mă, îi povesteam ce auzisem cu o seară înainte, aşteptând să apară pe faţa sa măcar o privire care să confirme sau nu, valabilitatea celor spuse de mine. Dar n-am găsit nimic pe chipul acelei femei, fapt faţă de care m-am arătat curioasă în prezenţa bunicii mele. Bunica mi-a spus atunci – pe lângă faptul că nici nu ar fi avut cum să mă înţeleagă cineva – să nu mai povestesc nimic nimănui pentru că “astea nu-s lucruri pentru vârsta ta” şi pentru că “nu-i voie să asculţi Europa Liberă”. Până am mai crescut, n-am înţeles de ce se organizau spectacole de preamărire a soţilor Ceauşescu şi a regimului acela toxic, atât timp cât în realitate lumea era revoltată de nedreptate şi minciună. De fapt şi acum mă întreb cum s-a ajuns la libertatea de a ne minţi unii pe alţii.
Şi totuşi, ce fast şi ce strălucire aveau în ochii mei acele zile… Mă simţeam patrioată şi mândră că sunt româncă. Mai am şi acum momente când mi-e dragă ţara mea dar îmi trebuie o cantitate considerabilă de energie pentru a o iubi aşa cum e acum… Fără să vreau ajung cu gândul la suferinţa sărăciei româneşti dar şi la prostia românească – una din cauzele celei dintâi. Atunci mă las în voia visării şi a tristei plăceri de a dori din toată inima, lumii întregi, tot ceea ce e mai bun.
* * *
Mă simt confuză, derutată, nu ştiu ce bine îmi doresc, mă tem să mai sper şi, mai mult, mă tem să-mi folosesc vitalitatea pur şi simplu. Am impresia, mereu prezentă, că mă irosesc şi că ar trebui să-mi închin acţiunile unor scopuri nobile şi importante, că ar trebui să-mi găsesc adevărata menire.
