(un 11 februarie...)
Sunt nefericită fără motiv şi sunt fericită pentru că am o amintire tare dragă mie, atât de colorată şi bine aşezată în mintea mea, încât o pot accesa totalmente, retrăind-o ca şi cum aici şi acum îmi aparţin ca simple coordonate desenate la repezeală pe lucrarea de control al cărei subiect îl ştiu prea bine.
* * *
Sunt ceva care poate plânge ori de câte ori vrea. Mă simt în nesiguranţă, mi-e periclitată veselia şi alerg – întotdeauna prea încet – după cei atât de dragi mie încât mă miră că putem respira separat. Ei s-au oprit la poartă să mă privească înduioşaţi. Mă doare mila drăgăstoasă din privirile lor, mă derutează complet – eu ştiu că mila şi dragostea te determină să acţionezi. Aşa mi se întâmplă mie şi cred că universul întreg e ca mine. Mă minunez plângând că ei nu simt tristeţea mea disperată. Ei sunt atât de înalţi, chiar dacă înduioşaţi, sunt totuşi prea înalţi pentru mine. Întind mâinile spre ei şi tot nu-i ajung. Cineva mă opreşte, vrea să mă despartă de dragii mei înalţi.
Plâng fără cuvinte – ştiu că n-ar înţelege nimeni dincolo de ele. Bunica mea îmi spune absolut tot ceea ce, în mod obişnuit, aş dori să aud. Dar nu de data asta. Nu mă atrage nimic, nici o propunere nu cântăreşte mai greu decât supărarea mea. Aud parcă cu întârziere “…mergem să culegem buburuze”.
Soarele a stat în loc !
Am primit o cutie de chibrituri goală, parcă prea mică pentru ce doream să fac. Merg – ţinându-mâ de mâna inspiratei mele bunici – mereu prea încet, printre straturile de zarzavaturi cu nume sofisticate şi inutile din grădina interesant-necunoscută, până la primul strat înţesat de beţe aurii parcă mai înalte ca mine, la capătul cărora se află nişte inflorescenţe ciudate, alcătuite din beţe mult mai mici, mai subţiri decât chibriturile, care la rândul lor au la capete alte beţişoare mici, mici de tot – acestea se termină cu o floricică atât de mică, încât numai spiriduşii o pot admira. Cred că floricelele acelea pot fi admirate şi de buburuze. Altfel de ce şi-a dat întâlnire toată lumea buburuzească pe straturile de mărar ale bunicii ?
Le culeg la concurenţă cu bunica. Avem fiecare câte o cutie de chibrituri. Cutia mea e mereu goală – când o deschid să pun o buburuză înăuntru, celelalte ies afară. Mi se strecoară printre degete. De fapt tropăie mărunţel pe degetele mele, sigure pe ele şi fără grabă, dispuse s-o ia de la capăt de fiecare dată când le închid înapoi în cutie. Una s-a oprit pe degetul meu. Are aripi lucioase şi conturate perfect.
Urmăresc bulinele cu greu – nu prea ştiu să număr – totuşi văd că pe ambele aripi sunt la fel de multe buline, aşezate ca în oglindă, şi numai una stă să se despartă exact în jumătate când buburuza îşi încearcă aripile. Le desface de câteva ori şi observ că e îmbrăcată într-o cămăşuţă şifonată şi transparentă. Îşi scutură aripile cele perfecte – nu e cămăşuţă, sunt nişte aripi noi care mă dezamăgesc. Se ridică în aer şi zboară de parcă ar vrea să fie prinsă. Bunica îmi spune “Hai, cântă cu mine: buburuză, ruză / încotro tu vei zbura / acolo m-oi mărita”. Cânt privind spre asfinţit, că într-acolo a luat-o buburuza mea, gândindu-mă “ce înseamnă măritat ?”, fără să mă simt deranjată de lacrimile de mult uscate pe obrajii mei.
* * *
Sunt mulţi ani de când aştept să-mi mai propună cineva drag să culeg buburuze atunci când sunt atât de tristă încât nu-mi pot oferi nici o şansă. Mai încerc să le culeg singură dar reuşesc arareori. Mă maturizez încă, fizic voi îmbătrâni – nu peste veacuri – şi mă voi înţelepţi. Deja simt că experienţa înlocuieşte spontaneitatea care pentru mine înseamnă inteligenţă pură, alintându-mă cu gândul că înţelepciunea îmi bate la poartă. Dar a fi înţelept înseamnă să fii trist ? Dacă nu, de ce nu mai pot să mă bucur de buburuze ?
