Desi este vorba despre o alta sarbatoare...

(24 ianuarie)

Ziua Unirii. Nu mai simt Sărbătoarea ca la vârsta minunatei mele copilării. Mi-e dor de vremurile acelea în care bunicii mei se bucurau de atmosfera specială a zilelor de sărbătoare religioasă sau istorică, transmiţându-mi un respect magic faţă de acestea.

Toată lumea era veselă şi bine îmbrăcată. Rudele, vecinii şi prietenii se adunau în grupuri gălăgioase, vorbind în acelaşi timp, râzând şi cinstindu-se cu un pahar de vin, ferindu-se să critice regimul – lucru pe care nu-l înţelegeam, cu atât mai mult cu cât ştiam că fiecare avea motiv de răzvrătire. Aflam fără voie, de la Radio Europa Liberă, că oamenii erau nemulţumiţi de viaţa în România. Pe la vreo şase ani, auzind chiar cu urechile mele că un individ ar fi spus că preferă viaţa din lagărele din Italia pentru imigranţi în schimbul celei din România, m-am mirat mult… Nu ştiam ce vrea să spună pentru că nu vedeam ce mi-aş fi putut dori în plus faţă de ceea ce aveam. Şi mi-am împărtăşit nedumerirea faţă de vecina de peste drum, mama uneia dintre tovarăşele mele de joacă. Stăteam agăţată de balustrada podului care traversa şanţul de la marginea drumului şi, legănându-mă, îi povesteam ce auzisem cu o seară înainte, aşteptând să apară pe faţa sa măcar o privire care să confirme sau nu, valabilitatea celor spuse de mine. Dar n-am găsit nimic pe chipul acelei femei, fapt faţă de care m-am arătat curioasă în prezenţa bunicii mele. Bunica mi-a spus atunci – pe lângă faptul că nici nu ar fi avut cum să mă înţeleagă cineva – să nu mai povestesc nimic nimănui pentru că “astea nu-s lucruri pentru vârsta ta” şi pentru că “nu-i voie să asculţi Europa Liberă”. Până am mai crescut, n-am înţeles de ce se organizau spectacole de preamărire a soţilor Ceauşescu şi a regimului acela toxic, atât timp cât în realitate lumea era revoltată de nedreptate şi minciună. De fapt şi acum mă întreb cum s-a ajuns la libertatea de a ne minţi unii pe alţii.

Şi totuşi, ce fast şi ce strălucire aveau în ochii mei acele zile… Mă simţeam patrioată şi mândră că sunt româncă. Mai am şi acum momente când mi-e dragă ţara mea dar îmi trebuie o cantitate considerabilă de energie pentru a o iubi aşa cum e acum… Fără să vreau ajung cu gândul la suferinţa sărăciei româneşti dar şi la prostia românească – una din cauzele celei dintâi. Atunci mă las în voia visării şi a tristei plăceri de a dori din toată inima, lumii întregi, tot ceea ce e mai bun.

* * *

Mă simt confuză, derutată, nu ştiu ce bine îmi doresc, mă tem să mai sper şi, mai mult, mă tem să-mi folosesc vitalitatea pur şi simplu. Am impresia, mereu prezentă, că mă irosesc şi că ar trebui să-mi închin acţiunile unor scopuri nobile şi importante, că ar trebui să-mi găsesc adevărata menire.

Amintirile copilariei

(un 11 februarie...)

Sunt nefericită fără motiv şi sunt fericită pentru că am o amintire tare dragă mie, atât de colorată şi bine aşezată în mintea mea, încât o pot accesa totalmente, retrăind-o ca şi cum aici şi acum îmi aparţin ca simple coordonate desenate la repezeală pe lucrarea de control al cărei subiect îl ştiu prea bine.

* * *

Sunt ceva care poate plânge ori de câte ori vrea. Mă simt în nesiguranţă, mi-e periclitată veselia şi alerg – întotdeauna prea încet – după cei atât de dragi mie încât mă miră că putem respira separat. Ei s-au oprit la poartă să mă privească înduioşaţi. Mă doare mila drăgăstoasă din privirile lor, mă derutează complet – eu ştiu că mila şi dragostea te determină să acţionezi. Aşa mi se întâmplă mie şi cred că universul întreg e ca mine. Mă minunez plângând că ei nu simt tristeţea mea disperată. Ei sunt atât de înalţi, chiar dacă înduioşaţi, sunt totuşi prea înalţi pentru mine. Întind mâinile spre ei şi tot nu-i ajung. Cineva mă opreşte, vrea să mă despartă de dragii mei înalţi.

Plâng fără cuvinte – ştiu că n-ar înţelege nimeni dincolo de ele. Bunica mea îmi spune absolut tot ceea ce, în mod obişnuit, aş dori să aud. Dar nu de data asta. Nu mă atrage nimic, nici o propunere nu cântăreşte mai greu decât supărarea mea. Aud parcă cu întârziere “…mergem să culegem buburuze”.

Soarele a stat în loc !

Am primit o cutie de chibrituri goală, parcă prea mică pentru ce doream să fac. Merg – ţinându-mâ de mâna inspiratei mele bunici – mereu prea încet, printre straturile de zarzavaturi cu nume sofisticate şi inutile din grădina interesant-necunoscută, până la primul strat înţesat de beţe aurii parcă mai înalte ca mine, la capătul cărora se află nişte inflorescenţe ciudate, alcătuite din beţe mult mai mici, mai subţiri decât chibriturile, care la rândul lor au la capete alte beţişoare mici, mici de tot – acestea se termină cu o floricică atât de mică, încât numai spiriduşii o pot admira. Cred că floricelele acelea pot fi admirate şi de buburuze. Altfel de ce şi-a dat întâlnire toată lumea buburuzească pe straturile de mărar ale bunicii ?

Le culeg la concurenţă cu bunica. Avem fiecare câte o cutie de chibrituri. Cutia mea e mereu goală – când o deschid să pun o buburuză înăuntru, celelalte ies afară. Mi se strecoară printre degete. De fapt tropăie mărunţel pe degetele mele, sigure pe ele şi fără grabă, dispuse s-o ia de la capăt de fiecare dată când le închid înapoi în cutie. Una s-a oprit pe degetul meu. Are aripi lucioase şi conturate perfect.

Urmăresc bulinele cu greu – nu prea ştiu să număr – totuşi văd că pe ambele aripi sunt la fel de multe buline, aşezate ca în oglindă, şi numai una stă să se despartă exact în jumătate când buburuza îşi încearcă aripile. Le desface de câteva ori şi observ că e îmbrăcată într-o cămăşuţă şifonată şi transparentă. Îşi scutură aripile cele perfecte – nu e cămăşuţă, sunt nişte aripi noi care mă dezamăgesc. Se ridică în aer şi zboară de parcă ar vrea să fie prinsă. Bunica îmi spune “Hai, cântă cu mine: buburuză, ruză / încotro tu vei zbura / acolo m-oi mărita”. Cânt privind spre asfinţit, că într-acolo a luat-o buburuza mea, gândindu-mă “ce înseamnă măritat ?”, fără să mă simt deranjată de lacrimile de mult uscate pe obrajii mei.

* * *

Sunt mulţi ani de când aştept să-mi mai propună cineva drag să culeg buburuze atunci când sunt atât de tristă încât nu-mi pot oferi nici o şansă. Mai încerc să le culeg singură dar reuşesc arareori. Mă maturizez încă, fizic voi îmbătrâni – nu peste veacuri – şi mă voi înţelepţi. Deja simt că experienţa înlocuieşte spontaneitatea care pentru mine înseamnă inteligenţă pură, alintându-mă cu gândul că înţelepciunea îmi bate la poartă. Dar a fi înţelept înseamnă să fii trist ? Dacă nu, de ce nu mai pot să mă bucur de buburuze ?

EHIC

Subtitlu: Trebe musai sa meri sanatos tun in UE, pen’ca “EHIC n-acopera nimic”.

Daca nu reusiti sa retineti denumirea (EHIC), nu-i nicio problema.
Spre exemplu, ne putem antrena pronuntand urmatoarele asocieri de litere: bv, tx, brb (prafuite deja pentru utilizatorii de mess). Desigur, vom incerca sa nu pierdem din memorie, prin inlocuire, simbolurile elementelor chimice invatate cu atata sarg la scoala: Dy, Tb, Yb.

Acesta este doar inceputul. Cu timpul vom performa pana la “TechniSat DVB PCI Card SkyStar 2 TV” sau “USB AirCard 595U EV-DO Rev A” (cu toate ca, daca ma gandesc bine, cred ca tot H2SO4 il scoate din uz pe USB AirCard 595U EV-DO Rev A…)

Aduc in sprijinul celor de mai sus urmatorul fragment – extras din “Cronica Scriiturii SF”, semnata de Yves Dermeze, un ins la fel de incantat de asocierile de litere:

“ARFVEDSONITA: varietate feroasa de amfibol-hornblenda (Larousse-ul secolului XX) Iata, stim totul despre Arf… si mai cum? Sa lasam. V-ar fi venit vreodata ideea sa botezati pe cineva, sau ceva, cu numele asta? Ca sa faci asa ceva trebuie sa fii geolog! Si-atunci? De ce intalnesti in textele SF, altfel foarte acceptabile, nume de personaje ca Xznof sau Zghluf?”

Iar povestea continua in acelasi ton amuzat si amuzant…

Imaginati-va, de pilda, intr-un magazin, un dialog de genul:
- Sal!
- Hi!
- Aveti w5w?
- Kre’k numai H4 12V 60/55W P43t RTMPX.
- Scz ca intreb: sunteti palida, va simtiti ok?
- Oh, se vd? Tx pentru intrebare… Nu ma simt prea 2n (“bine” – n.n. pentru necunoscatori), si de knd cu A1H1 m-am gandit ca e 2n sa fac niste analize.
- Poate nu-i nicio pb, poate este doar oboseala.
- Asa sper. Doriti, deci, un H4 12V 60/55W P43t RTMPX? am mai gasit si H4 X-TREME XPMTR 12V 60/55W P43t.
- Nush ce sa zic. Au certificare CCHAP ISO 00001 SD 2007 MASK ?
- Nu, doar PAHCC ISO XXXX1 WM 1000 TASK.
- Tx. Revin in alta zi. Bye!
- Bye!
(Nota: prescurtarile si abreviatiile sunt redate astfel doar pentru economie de timp si spatiu)

* * *

Vom ajunge sa ne exprimam ...sibilinic, in simboluri, abreviatii, sigle si nonverbal – ca tot e la moda descifrarea atitudinii, mai ales cand vrei sa-i vinzi omului lucruri de care n-are nevoie…

Dar, revenind la subtitlu: 'nteleg ca un nedetinator de EHIC zacand cu fractura deschisa pe o strada UE nu va primi ajutor medical pentru ca paramedicu’ il va intreba “ai EHIC ?”, iar fracturatu’ va zice “domnule paramedic, am omis sa ma ocup de aceasta chestiune, recunosc ca am fost neprevazator, e o vina pe care mi-o asum si voi intelege daca nu ma veti putea ajuta”.

Mă gândesc la romanii nostri – trecuti prin cateva respectabile decenii desavarsite de interminabile greutati cu specific national – care se duc in strainatate sa-si vada copiii muncind pentru o viata mai buna: cu siguranta acesti romani vor considera utila detinerea unui E …HIC (EST QUAESTIO).