joi, 22 octombrie 2009

“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

Cred că perceperea împlinirii unei dorinţe poate fi definită drept stare de fericire. Dar, oricât de mult ţi-ai fi dorit să se rezolve cu succes o problemă, mulţumirea împlinirii conţine maximum de satisfacţie în chiar clipa asimilării şi prelucrării informaţiei. Şi chiar în eventualitatea absenţei oricărui motiv de indispoziţie, zborul de fericire nu ţine nici până la următoarea veste bună, darămite la nesfârşit…
Dar, dacă am proceda la a ne menţine trează conştienţa, contopindu-ne până la organic cu ideea că e spre binele nostru să fim mulţumiţi de ceea ce suntem, cu ceea ce avem şi de cum trăim, într-un fel inspirat din “Psihologia evoluţiei posibile a omului” (P.D. Ouspensky), atunci am realiza o stare fundamentală sau primară a fericirii, uşor de evidenţiat mai ales prin comparaţia cu motivele fericirii altora.
Atunci când suntem trişti, apare tendinţa de a ne compara cu cei despre care credem că au parte de o fericire primară mult mai consistentă. Ne trezim căutându-le defecte acestor oameni şi catalogându-i drept inferiori nouă, ca, în final, să considerăm nenorocul nostru ca pe o nedreptate a sorţii sau a divinităţii.
De multe ori am aflat despre persoane pe care le-am invidiat crezându-le mulţumite de viaţa lor, că au probleme dificile – un copil bolnav sau un partener de viaţă insuportabil, un scandal pe prima pagină a ziarelor sau singurătatea… Am simţit că niciodată nu mi-aş dori să mă bucur de numele şi relaţiile lor.
Mă gândesc la cei lipsiţi de orice motiv de fericire fundamentală – cei fără locuinţă, bolnavii fără şanse de însănătoşire, copiii fără părinţi – şi încerc să-mi răspund la următoarea întrebare: cum îşi definesc propria fericire ?
Neabandonând munca la propria noastră evoluţie, cred că ne-ar fi de ajutor prin a începe să ne gândim şi la cei mai năpăstuiţi, pentru a preţui fericirea noastră fundamentală – câmpia verde şi mănoasă a eu-lui – pe care, dacă vrem, putem construi Raiul. Iar construcţiile noastre pot fi acele momente de împlinire, apogeele fericirii, care ulterior se constituie în chiar fundamentul sentimentului continuu de fericire. Iar dacă, raportându-ne faptic la cerinţele standard ale bunului-simţ, ancoraţi la firesc, atunci pot spune că suntem pe drumul spre a treia stare dorită – fericirea eternă.