(iunie. Sau declaraţie. De dragoste)

Mă tem – groaza m-a traversat ca un fulger neaşteptat – că nu voi muri, că nu voi dispărea, că voi fi nevoită să exist, să simt, să gândesc la infinit. Nu cred că îmi mai doresc asta… Pe măsură ce trec zilele, zilele mele, orele mele, ceva îmi dezvăluie adevărul cu forţa – M-AM SĂTURAT DE EXPLOZIILE DE ADEVĂR !!! – nu mă interesează cine şi de ce mi-l expune atât de limpede, eu ştiu doar că nu mai vreau, sunt sătulă de adevăr. Este monstruos în complicaţiile sale inutile.

Şi totuşi, nevoia mea de a iubi este mai mare decât orice adevăr şi decât orice motiv de a-mi seca izvorul iubirii. Trebuie să alerg, să-l caut, să-i sar de gât, să-l strâng în braţe, să-i spun cât îl iubesc, cât de vulnerabilă sunt când iubesc, cât de mult sufăr că am aflat adevărul şi că totuşi eu îl iubesc…

Dacă ar exista un loc unde orice ai spune s-ar întinde ca un acoperiş asupra lumii întregi, pe un cer roşu cu litere tulburătoare de culoarea pâlpâitoare a galbenului de foc, acolo mi-aş îndrepta paşii să-mi strig dragostea, cuvintele mele să ardă cerul şi retina lumii, să ştie toţi că sunt diferită, că sunt alta şi altfel decât ei, cei care se torturează unii pe alţii în fiecare zi de când suflă om pe pământ.

De unde vin eu şi de ce ? Uneori mă amuz, alteori mă sperii, dar nu mă pot opri din gândirea mea ciudată care mă îndeamnă şi-mi confirmă – fără excepţie – că doar trupul mi-e asemenea celorlalte trupuri care mă sufocă în traiul zilnic. Gândirea însăşi şi simţirea, dragostea, aşteptările – toate acestea îmi sunt altfel, nici măcar multiplicate, sensibilizate, ci pur şi simplu altfel.

Eu sunt mai bună într-un fel …genial, paranoic şi mândru – aşa cum (lipsit de modestie ori raţiune ar zice masele culte), îşi strigă fericita unicitate lucidul nebun Salvador. O prejudecată cât o zi de post îmi apasă sufletul şi mintea într-un chip neîndurător, sfâşietor aş zice. Este ceva în mine care empatizează până la suferinţă cu cei nedreptăţiţi – mă rog într-atât, încât cer Domnului să mă pedepsească pe mine în locul lor, dar fără a şti vreodată dacă sunt vrednică a primi pedeapsa în acest fel – şi, cu toate acestea, sunt şi laşă şi egoistă şi rasistă şi părtinitoare: nu mă pot abţine să văd cu ochii trupului diferenţele: pielea mea e mai fină decât a altora, ochii mei mai frumoşi, degetele picioarelor mele sunt perfecte, părul meu e mai des, corpul meu mai bine proporţionat – e un păcat să le văd ? Ce să fac cu văzul acesta păcătos care mă îndeamnă să compar ? Nu mă pot abţine să constat, ca dintr-un reflex, deşteptăciunea mea – atunci când contextul mă obligă să suport prostia şi năclăiala ideilor altuia. Nu mă pot abţine să constat cât de tolerantă, iertătoare, calmă, civilizată etc. sunt în comparaţie cu nemernicii zilnici pe care: îi las să intre înaintea mea pe uşă, îi las să arunce glume răutăcioase la adresa mea în prezenţa mea, îi las să mă mintă în faţă că au primit cercei cadou (substrat de cuvinte nerostite vreodată: “vezi ce persoană importantă sunt? cineva în lumea asta a considerat că merit acest cadou! Priveşte şi învaţă, proasto, că altfel nimeni n-o să-ţi dea cercei”), când eu tocmai am găsit sub picioarele minciunii bonul cu care-i cumpărase de la magazinul din colţ.

Cine-şi mai doreşte oare adevărul fiinţării când el există pe toate drumurile – căutătorii îşi închipuie că adevărul e ascuns, că-i de neatins bla-bla-bla… Strig: nu, nu-i aşa, oameni buni ! Adevărul e în faţa noastră – miopi şi hipermetropici nenorociţi, nu-l vedeţi, pipăiţi-l dar !