Amintiri din adolescenta

Amintiri din adolescenţă:

Aveam un fel unic de a fi şi de a fi prietene – era ca şi cum întreg Universul s-a organizat miliarde de ani doar ca să existăm în acelaşi spaţiu-timp. Prietena-mea-ca-un-drog mă făcea să simt total fiecare trăire a ei, să mi-o însuşesc până la suferinţă. Şi trăiam cu atât mai spectaculos cu cât era suficient ca un motiv valoros cât o fracţiune de secundă, să ne transforme supărarea în cascade de râs – infinit mai gustate când eram în preajma oamenilor obişnuiţi, muritori de rând, momente în care schimbam priviri mai încărcate de sensuri decât în orice alt tip de comunicare…
Eram întinse pe patul din camera mea şi ne imaginam viitorul prin cadrul ferestrei. Ca în fiecare zi a minunatei noastre vârste, cerul era la fel de albastru, norii la fel de albi iar iedera la fel de necesară înfrumuseţării imaginaţiei noastre. Dar atunci tristeţea părea să-şi fi făcut loc definitiv în sufletele noastre… De fapt era ca şi cum venise toamna în inimi şi priveam neputincioase cum frunzele-speranţe cădeau legănându-se… Priveam amândouă tavanul alb într-o tăcere desăvârşită. Nu simţeam nevoia vreunei mişcări, nu ne era foame sau sete, nu ne incomoda frigul sau căldura, nu mai rostisem nici un cuvânt de secole, părea că putem aştepta moartea în felul acesta… Stăteam cumva pe o parte, orientată spre prietena-mea-ca-un-drog, aşa încât puteam vedea şi tavanul şi pe ea, numai mutându-mi puţin privirea. Acum o studiam pe ea… Era transpusă într-un fel special, propriu doar ei. Emitea o aură periculos de incitantă – ai fi vrut să devii acea aură, să o protejezi, să străluceşti pentru ea, chiar dacă ar fi trebuit să renunţi la propria-ţi simţire. Nu mai avea importanţă sufletul meu, nu mai contam, nu mă mai doream. Numai neputinţa mea de a o scoate din starea aceea, era mai grea pentru mine decât tristeţea ei… Privea tavanul alb, urmărind cine-ştie-ce himere, când o văd deodată clipind, ţinându-şi pleoapele strânse. Mi s-au inundat ochii de lacrimi, gândindu-mă că a atins un maximum de suportabilitate şi plânge… Am îndrăznit să împietez liniştea aceea divină:
– Ce s-a întâmplat ?
Răspunsul a fost demenţial :
– Mi-a căzut ceva în ochi…

Romania mea

(un aprilie oarecare)

Parafrazând: ...citesc şi plâng, citesc pagini de istorie a României şi, amintindu-mi euforia sălbatică a zilelor din decembrie ’89, mă minunez de tristeţea zilelor trăite acum….

Mă minunez cu atât mai mult cu cât unii oameni înţeleg să trăiască la nivelul scăzut al nevoilor zilnice în timp ce istoria se întrece cu timpul…. Nu sunt nedreaptă – ştiu că, oameni obişnuiţi fiind, nu putem trăi conectaţi în permanenţă cu gândul la cursa istoriei, dar de la acest stadiu ideal şi până la a urmări continuu grijile burţii care uneori ţine loc şi de cap, mai exact spus – de cavitate craniană (goală !), e o distanţă măsurabilă în lacrimi… Lacrimile nenorociţilor care mor de foame în canale, ale salariaţilor nedreptăţiţi, ale bolnavilor panicaţi de preţul sănătăţii, ale celor înşelaţi cu acte “în regulă”. Sunt lacrimile României libere şi lacrimile mele…

(De) muncă în patria mea

Aşa cum văd, Şeful nu ştie să fie şef în România,
În schimb, învaţă iute să se pretindă-a fi de nobil os.
El ştie să interzică drastic să îmi gândesc mânia
Şi, la nevoie, ştie să se aplece şi să pupe-un dos.

Se vede clar ce multe cunoştinţe stăpâneşte Şeful.
E mai lejer să creadă că-i boală psihică inteligenţa,
Mai face şi efortul să o spună ca să-ţi taie cheful –
Altfel vorbind, şi-a exprimat din nou suficienţa.

Se pare că în astă ţară persistă-un obicei murdar:
E omul muncitor hulit, iar cinstea n-are auditoriu,
Săracul este scos în stradă şi înţeleptul pus pe jar –
Să fii nemulţumit în ţara ta e-un lux contradictoriu.

Mi-e silă de-această regulă nescrisă,
Mi-e silă şi de-această poezie rea,
Nu-mi pasă ce gândeşte Şeful,
Aş vrea să ştiu doar unde-i ţara mea.