. Îmi dau seama că sunt …normală (n-am renunţat încă la a mărturisi ceea ce cred eu despre această noţiune) doar atunci când, singură cu gândurile mele, cuvintele îmi vorbesc în minte cu o intonaţie ideală şi în ordinea cea mai firească. Ce mă face să renunţ puţin câte puţin la ce sunt şi la cum sunt atunci când – silită de împrejurări şi de întrebările pofticioase ale oamenilor – mă pomenesc răspunzând într-un fel adaptat aşteptărilor celui care mă agasează şi mă agresează? Şi atunci când refuz să mă supun supliciului de a plăcea sau de a nu irita, oare de ce vibraţia cuvintelor mele nu pătrunde în simţirile interlocutorului şi ce-l face pe acesta să creadă că sinceritatea şi dulceaţa mesajului denotă lipsă de experienţă ori naivitate ? Ce preţ mai are inocenţa şi transparenţa firii ?
. La început mi-am spus că oamenii aceştia sunt insensibili, nerăbdători, diferiţi de mine şi că tocmai de aceea nu merită să-mi bat capul cu prezenţa lor în viaţa mea. Vârsta şi o anumită înclinaţie nativă spre a înţelege, a cunoaşte şi a tolera m-au făcut să învăţ a-i accepta aşa cum sunt. Prea puţini sunt receptivi cu adevărat la …mine. Şi totuşi aceştia uneori mă plictisesc. Realizez că percep oamenii ca pe nişte redute pe care, o dată cucerite, le laşi undeva în urmă pentru că boala cuceritorului nu are leac: veşnic va dori să cucerească noi redute.
