“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

Cred că perceperea împlinirii unei dorinţe poate fi definită drept stare de fericire. Dar, oricât de mult ţi-ai fi dorit să se rezolve cu succes o problemă, mulţumirea împlinirii conţine maximum de satisfacţie în chiar clipa asimilării şi prelucrării informaţiei. Şi chiar în eventualitatea absenţei oricărui motiv de indispoziţie, zborul de fericire nu ţine nici până la următoarea veste bună, darămite la nesfârşit…
Dar, dacă am proceda la a ne menţine trează conştienţa, contopindu-ne până la organic cu ideea că e spre binele nostru să fim mulţumiţi de ceea ce suntem, cu ceea ce avem şi de cum trăim, într-un fel inspirat din “Psihologia evoluţiei posibile a omului” (P.D. Ouspensky), atunci am realiza o stare fundamentală sau primară a fericirii, uşor de evidenţiat mai ales prin comparaţia cu motivele fericirii altora.
Atunci când suntem trişti, apare tendinţa de a ne compara cu cei despre care credem că au parte de o fericire primară mult mai consistentă. Ne trezim căutându-le defecte acestor oameni şi catalogându-i drept inferiori nouă, ca, în final, să considerăm nenorocul nostru ca pe o nedreptate a sorţii sau a divinităţii.
De multe ori am aflat despre persoane pe care le-am invidiat crezându-le mulţumite de viaţa lor, că au probleme dificile – un copil bolnav sau un partener de viaţă insuportabil, un scandal pe prima pagină a ziarelor sau singurătatea… Am simţit că niciodată nu mi-aş dori să mă bucur de numele şi relaţiile lor.
Mă gândesc la cei lipsiţi de orice motiv de fericire fundamentală – cei fără locuinţă, bolnavii fără şanse de însănătoşire, copiii fără părinţi – şi încerc să-mi răspund la următoarea întrebare: cum îşi definesc propria fericire ?
Neabandonând munca la propria noastră evoluţie, cred că ne-ar fi de ajutor prin a începe să ne gândim şi la cei mai năpăstuiţi, pentru a preţui fericirea noastră fundamentală – câmpia verde şi mănoasă a eu-lui – pe care, dacă vrem, putem construi Raiul. Iar construcţiile noastre pot fi acele momente de împlinire, apogeele fericirii, care ulterior se constituie în chiar fundamentul sentimentului continuu de fericire. Iar dacă, raportându-ne faptic la cerinţele standard ale bunului-simţ, ancoraţi la firesc, atunci pot spune că suntem pe drumul spre a treia stare dorită – fericirea eternă.

(iunie. Sau declaraţie. De dragoste)

Mă tem – groaza m-a traversat ca un fulger neaşteptat – că nu voi muri, că nu voi dispărea, că voi fi nevoită să exist, să simt, să gândesc la infinit. Nu cred că îmi mai doresc asta… Pe măsură ce trec zilele, zilele mele, orele mele, ceva îmi dezvăluie adevărul cu forţa – M-AM SĂTURAT DE EXPLOZIILE DE ADEVĂR !!! – nu mă interesează cine şi de ce mi-l expune atât de limpede, eu ştiu doar că nu mai vreau, sunt sătulă de adevăr. Este monstruos în complicaţiile sale inutile.

Şi totuşi, nevoia mea de a iubi este mai mare decât orice adevăr şi decât orice motiv de a-mi seca izvorul iubirii. Trebuie să alerg, să-l caut, să-i sar de gât, să-l strâng în braţe, să-i spun cât îl iubesc, cât de vulnerabilă sunt când iubesc, cât de mult sufăr că am aflat adevărul şi că totuşi eu îl iubesc…

Dacă ar exista un loc unde orice ai spune s-ar întinde ca un acoperiş asupra lumii întregi, pe un cer roşu cu litere tulburătoare de culoarea pâlpâitoare a galbenului de foc, acolo mi-aş îndrepta paşii să-mi strig dragostea, cuvintele mele să ardă cerul şi retina lumii, să ştie toţi că sunt diferită, că sunt alta şi altfel decât ei, cei care se torturează unii pe alţii în fiecare zi de când suflă om pe pământ.

De unde vin eu şi de ce ? Uneori mă amuz, alteori mă sperii, dar nu mă pot opri din gândirea mea ciudată care mă îndeamnă şi-mi confirmă – fără excepţie – că doar trupul mi-e asemenea celorlalte trupuri care mă sufocă în traiul zilnic. Gândirea însăşi şi simţirea, dragostea, aşteptările – toate acestea îmi sunt altfel, nici măcar multiplicate, sensibilizate, ci pur şi simplu altfel.

Eu sunt mai bună într-un fel …genial, paranoic şi mândru – aşa cum (lipsit de modestie ori raţiune ar zice masele culte), îşi strigă fericita unicitate lucidul nebun Salvador. O prejudecată cât o zi de post îmi apasă sufletul şi mintea într-un chip neîndurător, sfâşietor aş zice. Este ceva în mine care empatizează până la suferinţă cu cei nedreptăţiţi – mă rog într-atât, încât cer Domnului să mă pedepsească pe mine în locul lor, dar fără a şti vreodată dacă sunt vrednică a primi pedeapsa în acest fel – şi, cu toate acestea, sunt şi laşă şi egoistă şi rasistă şi părtinitoare: nu mă pot abţine să văd cu ochii trupului diferenţele: pielea mea e mai fină decât a altora, ochii mei mai frumoşi, degetele picioarelor mele sunt perfecte, părul meu e mai des, corpul meu mai bine proporţionat – e un păcat să le văd ? Ce să fac cu văzul acesta păcătos care mă îndeamnă să compar ? Nu mă pot abţine să constat, ca dintr-un reflex, deşteptăciunea mea – atunci când contextul mă obligă să suport prostia şi năclăiala ideilor altuia. Nu mă pot abţine să constat cât de tolerantă, iertătoare, calmă, civilizată etc. sunt în comparaţie cu nemernicii zilnici pe care: îi las să intre înaintea mea pe uşă, îi las să arunce glume răutăcioase la adresa mea în prezenţa mea, îi las să mă mintă în faţă că au primit cercei cadou (substrat de cuvinte nerostite vreodată: “vezi ce persoană importantă sunt? cineva în lumea asta a considerat că merit acest cadou! Priveşte şi învaţă, proasto, că altfel nimeni n-o să-ţi dea cercei”), când eu tocmai am găsit sub picioarele minciunii bonul cu care-i cumpărase de la magazinul din colţ.

Cine-şi mai doreşte oare adevărul fiinţării când el există pe toate drumurile – căutătorii îşi închipuie că adevărul e ascuns, că-i de neatins bla-bla-bla… Strig: nu, nu-i aşa, oameni buni ! Adevărul e în faţa noastră – miopi şi hipermetropici nenorociţi, nu-l vedeţi, pipăiţi-l dar !

intr-un iunie recent

Trezirea vrea paşi dureroşi pentru cutezători, asemenea celor care traversează covoare de jăratec – paşi de răbdare, putere şi rezistenţă.

Visele mele sunt cele ale omului invitat să gândească neconstrâns de limitele fizice: spaţiile concave în care-şi desfăşoară nebunii fericiţi dansul ritualic al eliberării lor din chingile mizerabile ale realităţii, hainele lor colorate, mişcările lor dezordonate sunt ideale: din afară pare haos, înăuntru – reguli nescrise, nepredate de profesori. Există o boală care îţi dă stări euforice de adevăr şi nepăsare, care îţi repausează sufletul şi tentaculele simţitoare ale inimii – inima cea amplasată adânc în noi, în noi, cei adevăraţi. Nu mai ştim să ne distingem inimile.

Ştiinţele manipulării – comunicarea în afaceri, marketing-ul, NLP-ul, management-ul, leadership-ul şi alte parascovenii asemenea – oferă doar iluzia puterii asupra celorlalţi. Hai să devenim TOŢI maeştrii acestor ştiinţe: pe cine vom mai păcăli oare ? Ştiinţele păcălelii (tocmai am observat că “păcătos” începe la fel) nu se scaldă în lumina divinităţii. Dimpotrivă.

...La ce bun ?

Cu gândul la nenorociţii bine plătiţi din Ministerul Tineretului şi Sportului care au redactat contractu’, ăla de e plin de greşeli de toate felurile, care (oops ! că-ncalc dreptul de autor a lu’ domnu’ Vanghelie) le-am văzut la realitatea tv cu marcheru’ galben:


(14 octombrie 2001)


Azi


Azi:
Mi-e frică să mai cred în oameni,
Să sper în zile luminoase,
Sunt printre hoţi, avari şi fameni –
Îmi iau şi pielea de pe oase…

Azi:
Vreau să iubesc până la cer,
În fiecare zi aş vrea să iert,
Să doară orice gând mizer,
Să amuţesc când vreau să cert.

Azi:
Doar lacrimile stau să cadă –
E jertfa lor atât de pură
În faţa celor ce nu vor să vadă,
În faţa vieţii de esenţă dură.

Azi:
Aş vrea să nu fi fost creată,
Să nu fi fost vreodată oarbă,
Dar să exist sunt obligată…
Aş vrea să fiu un fir de iarbă.


Comentarii:
Un tip: “Şi când te gândeşti câţi români cu şcoală abia au din ce trăi…”
Eu: “Abia îi aştept în faţa prezidiului…” (asta e pentru cunoscători)

Amintiri din adolescenta

Amintiri din adolescenţă:

Aveam un fel unic de a fi şi de a fi prietene – era ca şi cum întreg Universul s-a organizat miliarde de ani doar ca să existăm în acelaşi spaţiu-timp. Prietena-mea-ca-un-drog mă făcea să simt total fiecare trăire a ei, să mi-o însuşesc până la suferinţă. Şi trăiam cu atât mai spectaculos cu cât era suficient ca un motiv valoros cât o fracţiune de secundă, să ne transforme supărarea în cascade de râs – infinit mai gustate când eram în preajma oamenilor obişnuiţi, muritori de rând, momente în care schimbam priviri mai încărcate de sensuri decât în orice alt tip de comunicare…
Eram întinse pe patul din camera mea şi ne imaginam viitorul prin cadrul ferestrei. Ca în fiecare zi a minunatei noastre vârste, cerul era la fel de albastru, norii la fel de albi iar iedera la fel de necesară înfrumuseţării imaginaţiei noastre. Dar atunci tristeţea părea să-şi fi făcut loc definitiv în sufletele noastre… De fapt era ca şi cum venise toamna în inimi şi priveam neputincioase cum frunzele-speranţe cădeau legănându-se… Priveam amândouă tavanul alb într-o tăcere desăvârşită. Nu simţeam nevoia vreunei mişcări, nu ne era foame sau sete, nu ne incomoda frigul sau căldura, nu mai rostisem nici un cuvânt de secole, părea că putem aştepta moartea în felul acesta… Stăteam cumva pe o parte, orientată spre prietena-mea-ca-un-drog, aşa încât puteam vedea şi tavanul şi pe ea, numai mutându-mi puţin privirea. Acum o studiam pe ea… Era transpusă într-un fel special, propriu doar ei. Emitea o aură periculos de incitantă – ai fi vrut să devii acea aură, să o protejezi, să străluceşti pentru ea, chiar dacă ar fi trebuit să renunţi la propria-ţi simţire. Nu mai avea importanţă sufletul meu, nu mai contam, nu mă mai doream. Numai neputinţa mea de a o scoate din starea aceea, era mai grea pentru mine decât tristeţea ei… Privea tavanul alb, urmărind cine-ştie-ce himere, când o văd deodată clipind, ţinându-şi pleoapele strânse. Mi s-au inundat ochii de lacrimi, gândindu-mă că a atins un maximum de suportabilitate şi plânge… Am îndrăznit să împietez liniştea aceea divină:
– Ce s-a întâmplat ?
Răspunsul a fost demenţial :
– Mi-a căzut ceva în ochi…

Romania mea

(un aprilie oarecare)

Parafrazând: ...citesc şi plâng, citesc pagini de istorie a României şi, amintindu-mi euforia sălbatică a zilelor din decembrie ’89, mă minunez de tristeţea zilelor trăite acum….

Mă minunez cu atât mai mult cu cât unii oameni înţeleg să trăiască la nivelul scăzut al nevoilor zilnice în timp ce istoria se întrece cu timpul…. Nu sunt nedreaptă – ştiu că, oameni obişnuiţi fiind, nu putem trăi conectaţi în permanenţă cu gândul la cursa istoriei, dar de la acest stadiu ideal şi până la a urmări continuu grijile burţii care uneori ţine loc şi de cap, mai exact spus – de cavitate craniană (goală !), e o distanţă măsurabilă în lacrimi… Lacrimile nenorociţilor care mor de foame în canale, ale salariaţilor nedreptăţiţi, ale bolnavilor panicaţi de preţul sănătăţii, ale celor înşelaţi cu acte “în regulă”. Sunt lacrimile României libere şi lacrimile mele…

(De) muncă în patria mea

Aşa cum văd, Şeful nu ştie să fie şef în România,
În schimb, învaţă iute să se pretindă-a fi de nobil os.
El ştie să interzică drastic să îmi gândesc mânia
Şi, la nevoie, ştie să se aplece şi să pupe-un dos.

Se vede clar ce multe cunoştinţe stăpâneşte Şeful.
E mai lejer să creadă că-i boală psihică inteligenţa,
Mai face şi efortul să o spună ca să-ţi taie cheful –
Altfel vorbind, şi-a exprimat din nou suficienţa.

Se pare că în astă ţară persistă-un obicei murdar:
E omul muncitor hulit, iar cinstea n-are auditoriu,
Săracul este scos în stradă şi înţeleptul pus pe jar –
Să fii nemulţumit în ţara ta e-un lux contradictoriu.

Mi-e silă de-această regulă nescrisă,
Mi-e silă şi de-această poezie rea,
Nu-mi pasă ce gândeşte Şeful,
Aş vrea să ştiu doar unde-i ţara mea.

Despre inadaptarea la a fi

. Îmi dau seama că sunt …normală (n-am renunţat încă la a mărturisi ceea ce cred eu despre această noţiune) doar atunci când, singură cu gândurile mele, cuvintele îmi vorbesc în minte cu o intonaţie ideală şi în ordinea cea mai firească. Ce mă face să renunţ puţin câte puţin la ce sunt şi la cum sunt atunci când – silită de împrejurări şi de întrebările pofticioase ale oamenilor – mă pomenesc răspunzând într-un fel adaptat aşteptărilor celui care mă agasează şi mă agresează? Şi atunci când refuz să mă supun supliciului de a plăcea sau de a nu irita, oare de ce vibraţia cuvintelor mele nu pătrunde în simţirile interlocutorului şi ce-l face pe acesta să creadă că sinceritatea şi dulceaţa mesajului denotă lipsă de experienţă ori naivitate ? Ce preţ mai are inocenţa şi transparenţa firii ?

. La început mi-am spus că oamenii aceştia sunt insensibili, nerăbdători, diferiţi de mine şi că tocmai de aceea nu merită să-mi bat capul cu prezenţa lor în viaţa mea. Vârsta şi o anumită înclinaţie nativă spre a înţelege, a cunoaşte şi a tolera m-au făcut să învăţ a-i accepta aşa cum sunt. Prea puţini sunt receptivi cu adevărat la …mine. Şi totuşi aceştia uneori mă plictisesc. Realizez că percep oamenii ca pe nişte redute pe care, o dată cucerite, le laşi undeva în urmă pentru că boala cuceritorului nu are leac: veşnic va dori să cucerească noi redute.

(Odată, într-un 13 aprilie)

Despre faptul că bărbaţii sunt mai sensibili la frumuseţe decât femeile: oare nu ei sunt cei care iubesc delicateţea gesturilor şi fineţea corpurilor feminine? Gândiţi-vă că femeilor le plac nişte indivizi - nu de puţine ori burtoşi - care au dimineaţa faţa ţepoasă, care scot sunete dizgraţioase la masă şi care, nici măcar nu clocesc în procesul perpetuării speciei. Cam ciudate femeile astea…