Aş vrea să mai iubesc ordinea literelor în cuvinte, să regăsesc tăcuta plăcere de a mă destăinui nimănui şi tuturor, aş vrea să cânt în inima prietenilor şi a neprietenilor, şi câte aş mai putea să vreau….
Pot să scriu tot ceea ce-mi trece prin minte, pot să mă închin în faţa puterii cuvintelor pe care le folosesc fără a le stăpâni, pot să renunţ la a le îmblânzi dar nu voi renunţa la a le dărui celorlalţi. Şi le pot dărui într-o poezie, cum, tot atât de bine, le pot arunca de pe ţărmul inconştienţei într-o mare răutăcioasă a mizeriei existenţiale. Oare de ce ? Cine sunt eu ?
Nu doresc să las urme dureroase în sufletele oamenilor.
Există indivizi predispuşi la a provoca partea întunecată a eu-lui.
Încerc să-i iubesc.
luni, 3 noiembrie 2008
luni, 20 octombrie 2008
Forever young...
“Forever young / I want to be forever young / Do you really want to live forever ?”
*
A fost un timp când nici nu gândeam că nu voi trăi veşnic şi, mai mult de atât, chiar veşnic tânără…
Îmi amintesc şoseaua minunată a copilăriei mele, prea puţin circulată, pe care o străbăteam de fiecare dată când plecam din sat, fie pentru cumpărături în târgul cel mai apropiat, fie la gara de unde călătoream mai departe spre casa părinţilor mei. Am întipărite în minte, şi chiar mai profund, imagini ale nenumăratelor ocazii când am parcurs acest drum… Îl cunosc ca pe un prieten drag: îi ştiu fiecare cotitură, teii la care veneau copiii din satul bunicilor mei la cules flori, vrăbiile şi piţigoii, plopii sub care căutam în zadar umbra atunci când soarele era prea puternic, copăceii singuratici ce se voiau nişte urmaşi ai celor prea bătrâni, pietrele unui mic pod pe sub care nu curge nici un firicel de apă, moliciunea asfaltului la prânz în timpul verii, câmpiile largi, conturate undeva spre orizont de liniile domoale ale unor dealuri pe care, nu ştiu de ce, mi-am dorit mereu să ajung, câteva tufe de măceş, florile de câmp, firele de iarbă, liniştea aceea…
Odată, când era soare, mergeam cu sora mea pe această şosea. Încercam să nu păşesc pe umbrele subţiri ale copacilor prea tineri şi, privind în jos, îmi vedeam picioarele bronzate şi şosetele albe îndoite până aproape de marginea pantofilor pentru că aşa îmi plăcea mie, parcă urmărindu-se una pe cealaltă. Vorbeam cu sora-mea-mai-mare despre orice şi despre nimic. Eram fericită şi chiar gustam acea stare atât de mult încât mi-am dorit să nu se mai sfârşească vreodată. I-am spus că mă tem de moarte iar ea, atât de tânără şi ea, poate doar ca să mă încurajeze, mi-a spus că viaţa n-ar mai avea farmec şi nici sens dacă n-ar avea sfârşit. Nu m-a revoltat ideea dar nici n-am acceptat-o atunci, pentru că nu înţelegeam…
Acum însă, având pretenţia – slab argumentată în cuvinte dar infailibilă în sentimente – că înţeleg, ştiu că sora mea avea dreptate. Şi ce e mai minunat (sau mai înfricoşător ?) este că nici nu-mi doresc nemurirea pământeană. Uneori cred că era mai bine (pentru mine ?!) dacă nu existam. Mi se întâmplă s-o cred chiar şi atunci când sunt veselă – o dată pentru că fericirea se numără în secunde şi o dată pentru că, în acelaşi timp cu fericirea mea, există suferinţă în lume.
*
A fost un timp când nici nu gândeam că nu voi trăi veşnic şi, mai mult de atât, chiar veşnic tânără…
Îmi amintesc şoseaua minunată a copilăriei mele, prea puţin circulată, pe care o străbăteam de fiecare dată când plecam din sat, fie pentru cumpărături în târgul cel mai apropiat, fie la gara de unde călătoream mai departe spre casa părinţilor mei. Am întipărite în minte, şi chiar mai profund, imagini ale nenumăratelor ocazii când am parcurs acest drum… Îl cunosc ca pe un prieten drag: îi ştiu fiecare cotitură, teii la care veneau copiii din satul bunicilor mei la cules flori, vrăbiile şi piţigoii, plopii sub care căutam în zadar umbra atunci când soarele era prea puternic, copăceii singuratici ce se voiau nişte urmaşi ai celor prea bătrâni, pietrele unui mic pod pe sub care nu curge nici un firicel de apă, moliciunea asfaltului la prânz în timpul verii, câmpiile largi, conturate undeva spre orizont de liniile domoale ale unor dealuri pe care, nu ştiu de ce, mi-am dorit mereu să ajung, câteva tufe de măceş, florile de câmp, firele de iarbă, liniştea aceea…
Odată, când era soare, mergeam cu sora mea pe această şosea. Încercam să nu păşesc pe umbrele subţiri ale copacilor prea tineri şi, privind în jos, îmi vedeam picioarele bronzate şi şosetele albe îndoite până aproape de marginea pantofilor pentru că aşa îmi plăcea mie, parcă urmărindu-se una pe cealaltă. Vorbeam cu sora-mea-mai-mare despre orice şi despre nimic. Eram fericită şi chiar gustam acea stare atât de mult încât mi-am dorit să nu se mai sfârşească vreodată. I-am spus că mă tem de moarte iar ea, atât de tânără şi ea, poate doar ca să mă încurajeze, mi-a spus că viaţa n-ar mai avea farmec şi nici sens dacă n-ar avea sfârşit. Nu m-a revoltat ideea dar nici n-am acceptat-o atunci, pentru că nu înţelegeam…
Acum însă, având pretenţia – slab argumentată în cuvinte dar infailibilă în sentimente – că înţeleg, ştiu că sora mea avea dreptate. Şi ce e mai minunat (sau mai înfricoşător ?) este că nici nu-mi doresc nemurirea pământeană. Uneori cred că era mai bine (pentru mine ?!) dacă nu existam. Mi se întâmplă s-o cred chiar şi atunci când sunt veselă – o dată pentru că fericirea se numără în secunde şi o dată pentru că, în acelaşi timp cu fericirea mea, există suferinţă în lume.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)